Acasă| Redacția| Apel 2018| Recenzare| Arhiva| Indexări| Norme redactare| Linkuri| CADISS| Contact

Apel 2018
Anadiss nr. 26
Retorică şi discurs

Termen limită de primire a articolelor:1 octombrie 2018
Coordonatorii numărului: Dorel FÎNARU, Enrique NOGUERAS


  • Cu o existență de două milenii și jumătate, retorica este cea mai veche știință a limbajului din spațiul european și a suferit în decursul evoluției sale mutații profunde. De la știință și artă de a vorbi bine și eficace (adică a practicii argumentative) în Antichitate, retorica își îndreaptă atenția către aspectul ornant, către tropii și figurile de stil în Evul Mediu și Renaștere (cînd capătă și un caracter accentuat normativ, împotriva căruia se vor ridica scriitorii romantici, opoziție care o va face practic să dispară). Ea a supraviețuit totuși ca un fel de anexă a stilisticii și a cunoscut un remarcabil reviriment în a doua jumătate a secolului al XX-lea în cadrul lingvisticii și poeticii structurale (Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gerard Genette și toată noua critică franceză din anii ’60-’70), cînd aspectul normativ a fost complet eliminat, dar a păstrat reliefarea importanței în discurs a figurilor de stil/tropilor.
  • Retorica este considerată deopotrivă o artă și o știință (teoretică și practică) a elaborării tuturor tipurilor de discurs: „Prin tradiție retorica a îmbinat o artă a construcției discursurilor cu o teorie despre aceste discursuri.”1
  • Vasile Florescu identifică trei tipuri de definiție a retoricii:
    1. „creatoare a persuasiunii”, pe care Platon o atribuie lui Gorgias
    2. „ars” sau „scientia bene dicendi” (Quintilian), „adică ansamblul de reguli tehniciste, mai precis științifice, nu empirice, care fac ca o comunicare să fie perfectă. Bene se referă atît la rezultatul comunicării, cît și la calitatea ei estetică.”
    3. „ars ornandi”, întîlnită în Evul Mediu și mai tîrziu, cînd retorica se „literaturizează” și devine sinonimă cu stilistica.2
  • Încercînd o delimitare a retoricii de poetică, reprezentanții Grupului μ afirmă că, ținînd cont de faptul că „teoria figurilor era departe de a epuiza obiectul vechii retorici – ceea ce justifică utilizarea expresiei noua retorică de către Perelman pentru a desemna o teorie a argumentației – retorica este cunoașterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii. Prin poetică înțelegem cunoașterea exhaustivă a principiilor generale ale poeziei, înțelegînd poezia stricto sensu ca model al literaturii. Astfel circumscrisă, problema care ne interesează se reduce la a examina aportul retoricii, care nu poate pretinde să epuizeze obiectul literar, la constituirea unei științe obiective a acestui obiect.”3
  • Așadar retorica structuralistă (numită neoretorică, un fel de „retorică restrînsă”, în termenii lui Gerard Genette) se suprapune în parte cu poetica și are în centrul său conceptele de deviere și de figură: „retorica este cunoașterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii. [...] Retorica, studiu al structurilor formale, se prelungește deci necesar într-o transretorică, care e, cu siguranță, ceea ce se numea odinioară a doua retorică sau poetica. Ei îi revine misiunea de a explica efectul și valoarea acestor cuvinte modificate pe care le rostesc poeții, și, mai întîi, misiunea de a determina ce procent de modificări e compatibil, nu numai cu buna funcționare a figurii, ci și cu acceptarea ei de către conștiința estetică.”4
  • Retorica de la sfîrșitul veacului trecut și-a deplasat centrul de interes dinspre funcția persuasivă către funcțiile emotivă și poetică, mai ales prin orientările New Criticism și La Nouvelle Critique. Retorica actuală are în vedere toate tipurile de discurs și interferează cu discipline precum poetica, stilistica, pragmatica, hermeneutica, lingvistica textului și analiza discursului.
  • Retorica postmodernă urmărește efectul procedeelor retorice asupra sensului textului în toate tipurile de discurs: literar, științific, politic, publicistic, publicitar, sportiv, juridic, administrativ, religios etc. în variantele scrisă și orală, dar și în limba vorbită, în limbajul familiar, argotic și licențios, academic, în conversație etc. și din această cauză obiectul său de cercetare se suprapune tot mai mult cu cel al analizei discursului. De aceea unii reprezentanți, chiar dintre cei mai proeminenți, ai acestei din urmă discipline încearcă să minimalizeze anvergura actuală a retoricii: „La rhétorique est la science théorique et appliquée de l’exercice public de la parole, prononcée face à un auditoire dubitatif, en présence d’un contradicteur. Par son discours, l’orateur s’efforce d’imposer ses représentations, ses formulations, et d’orienter une action. La rhétorique a été définie par les théoriciens de l’Antiquité et portée jusqu’à l’époque contemporaine par un paradigme de recherche autonome.”5 Restîngerea domeniului de cercetare e evidentă în această definiție, rămînînd implicită anexarea unor teritorii retorice de către analiza discursului.
  • Analiza discursului, numită în unele medii culturale și lingvistica textului, este cea mai tînără dintre științele limbajului. Apărută în a doua jumătate a secolului trecut, ea are ca obiect studierea discursului din toate perspectivele posibile. Dominique Maingueneau o plasa „au carrefour des sciences humaines” iar una dintre definițiile pe care le dădea analizei discursului dovedea, în mod implicit, că e vorba de o disciplină eterogenă: „un ansamblu de cercetări care abordează limbajul plasînd în prim plan activitatea subiecților, dinamica enunțiativă, relația cu contextul social.”6 Orientarea către retorică a analizei discursului este evidentă, mai ales că retorica actuală revalorifică retorica antică greco-latină, medievală, preromantică și neoretorica structuralistă, devenind la rîndul ei o știință interdisciplinară care privește actul comunicării nu doar din perspectivele argumentării și persuasiunii, ci și ca pe un fapt de artă verbală propriu-zisă.




1Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 110.
2Cf. Vasile Florescu, Retorică şi neoretorică. Geneză. Evoluţie. Perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, cap. Rhetorica rediviva, pp. 11-37.
3Grupul μ (J. Dubois et alii), Retorică generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 30.
4Ibidem, p. 33.
5Patrick Charaudeau, Dominique Maingueneau (coord.), Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002, p. 505. Articolul Rhétorique (pp. 505-508) este semnat de Christian Plantin.
6Dominique Maingueneau, L’analyse du discours. Introduction aux lectures de l’archive, Hachette, Paris, 1991, p. 11.

 

Call for Papers 2018
Anadiss no. 26
Rhetoric and Discourse

Deadline for paper submission: October 1st 2018
Issue coordinators: Dorel FÎNARU, Enrique NOGUERAS


  • Rhetoric, having appeared some two and a half millennia ago, is by far the oldest language science in Europe, which necessarily means it underwent an entire series of profound changes along its history. From its Ancient status as the science and art of discourse, (i.e. of speaking well, in a highly persuasive manner), rhetoric veered towards a sort of normative stylistics in the Middle Ages and the Renaissance which aroused such passionate opposition from Romantic writers that they nearly drove it to the brink of extinction.
  • Barely surviving as a mere adjunct to stylistics, rhetoric nevertheless rose from the ashes quite spectacularly in the latter half of the 20th century as a branch of linguistics and structural(ist) poetics, thanks to Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gerard Genette and the French New Criticism of the 1960s-1970s. The newly revived rhetoric irrevocably left behind its normative side to focus, in exchange, on literary tropes.
  • Often said to be best learned through practice, rhetoric has however been extensively theorised, and it is little wonder that it has been variously defined through the ages: sophistry, “queen of the liberal arts”1 , style, deception, specious reasoning, practical logic, loaded language, purple prose, “purposive communication” etc. Its best known definition comes notwithstanding from Aristotle, who sees it as a counterpart of logic and politics and calls it “the faculty of observing in any given case the available means of persuasion”2. This definition, along with the three persuasive audience appeals (logos, pathos, ethos) are among Aristotle’s most enduring concepts which stood the test of time. The Five Canons of Rhetoric, which also serve as a guide to creating persuasive messages and arguments, were also codified in Antiquity (Classical Rome, this time): invention (the process of developing arguments); style (or way of presenting the arguments); arrangement (organising the arguments for extreme effect); delivery (suprasegmental features like gestures, pronunciation, tone and pace used when giving a speech) and memory (the process of learning and memorising the speech). Loosely speaking, much of contemporary rhetoric is a critique of the (neo-)Aristotelian tradition.
  • Attempting to differentiate between rhetoric and poetics, the interdisciplinary groupe µ define the former as mastery of literary devices, and the latter as mastery of the poetic principles3. On the other hand, structuralist rhetoric, also called neo-rhetoric (or “restricted rhetoric”4, in Gérard Genette’s terms) and poetics do share a common core, especially when it comes to its concepts deviation and figure.
  • Towards the end of the 20th century, rhetoric moved from the persuasive function of language towards the emotive and poetic functions. The major influence exerted by media theorist Marshall McLuhan (whose famous dictum “the medium is the message” highlights the significance of the medium itself) led rhetoricians and linguists alike to consider other types of discourse as well and allowed for a more open input from other disciplines like poetics, stylistics, pragmatics, hermeneutics, textual linguistics and discourse analysis.
  • What is more, postmodern rhetoric focuses on the effect of rhetorical devices on the textual meaning of all kinds of discourse: literary, scientific, political, journalistic, legal, religious etc.; in written as well as in spoken language; in standard language as well as in slang – that is why its objects of study tend to overlap with those of discourse analysis. It is noteworthy that the object of rhetorical analysis is typically discourse, and therefore the principles of rhetorical analysis are difficult to distinguish from those of discourse analysis.
  • Also referred to as textual linguistics, discourse analysis, historically the youngest language science (having appeared in the latter part of the last century), aims at studying discourse from all possible viewpoints. A highly heterogeneous discipline, it is large enough to revisit old paradigms and to accommodate new methods (including narrative criticism, or Kenneth Burke’s cluster criticism, which incorporates the rhetor’s worldview a.s.o), having verbal art as its major reference point.




1Thomas O. Sloane, Encyclopedia of Rhetoric, Oxford University Press, Oxford, 2002, p. 2.
2Aristotle, Rhetoric. (trans. W. Rhys Roberts), Wayback Machine, 2008.
3Rhétorique générale (1970; translated into English as A General Rhetoric by Paul B. Burrell and Edgar M. Slotkin, Johns Hopkins University Press, 1981) and Rhétorique de la poésie (1977).
4Gérard Genette, “La rhétorique restreinte”, in Communications, 1970, pp. 158-171.

 

Apel 2018
Anadiss no. 26
Rhétorique et Discours

Délai d'envoi des contributions: le 1er octobre 2018
Responsables du numéro: Dorel FÎNARU, Enrique NOGUERAS


  • Depuis plus de deux mille ans, la rhétorique reste la plus ancienne des sciences du langage à l'intérieur de l'espace européen, ayant souffert des modifications profondes pendant son évolution millénaire. Entre l'art et la science de bien parler, comme elle était considérée en Antiquité, et l'étude des tropes et des figures, au Moyen Âge et à la Renaissance, en gagnant son „droit” à la Norme, contre lequel les romantiques se sont manifestés ouvertement, la rhétorique connaît un développement qui va jusqu'à sa transformation en annexe de la stylistique. Ce n'est que grâce à la linguistique et à la poétique structurales (Roman Jakobson, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, Gérard Genette et la nouvelle critique française des années 60-70), quand l'aspect normatif fut complètement éliminé au bénéfice de l'étude des tropes et des figures de style au niveau du Discours, que la rhétorique enregistre un revirement profond.
  • La relation entre la rhétorique et le Discours équivaut à celle entre la théorie et la pratique. D'ailleurs, le champ de la rhétorique inclut beaucoup d'autres domaines de la linguistique actuelle à l'origine desquels elle se trouve sans nul doute, à savoir: la pragmatique ou, la linguistique de l'énonciation. Les études portant sur l'argumentation, l'ironie, la connotation, l'implicite, sont toutes d'inspiration rhétorique.
  • D'autre part, après avoir connu la rupture avec la poétique (le Groupe ῂ et la nouvelle rhétorique de Perelman), la rhétorique s'impose en tant qu'instrument d'investigation des faits du langage dans la littérature. Par conséquent, on pourrait trouver un centre d'intérêt à examiner le rôle de la rhétorique dans la constitution d'une science de l'objet littéraire.
  • La rhétorique est reprise par certains théoriciens comme une discipline technique qui porte le nom de théorie de l'argumentation. De là dérive le contenu de l'enseignement pratique et la rhétorique qui doit répondre à des questions telles: comment prendre la parole en public? comment composer un discours? quels moyens mettre en œuvre pour convaincre?
  • La rhétorique actuelle envisage tous les types de Discours, tout en croisant la poétique, la stylistique, la pragmatique, l'herméneutique, la linguistique textuelle et l'analyse du discours. Le discours littéraire, le discours scientifique, politique, média, juridique, religieux, administratif, publicitaire ... y sont concernés, dans leurs variantes écrite ou/et orale, dans la diversité des registres de langue (standard, argotique, familier, vulgaire...).
  • Dans le Dictionnaire d'analyse du discours (2002), Patrick Charaudeau et Dominique Maingueneau relèvent des aspects particulières dans la relation entre la rhétorique et l'analyse du discours, la plus ancienne et la plus jeune des sciences du langage: „La rhétorique est la science théorique et appliquée de l'exercice public de la parole, prononcée face à un auditoire dubitatif, en présence d'un contradicteur. Par son discours, l'orateur s'efforce d'imposer ses représentations, ses formulations, et d'orienter une action”.
  • L'analyse du discours s'oriente de plus en plus vers les instruments de recherche de la rhétorique, Dominique Maingueneau la situant même „au carrefour de sciences humaines”.



 

Apel 2018
Anadiss nr. 25
Text, Discurs și Memorie

Termen limită de primire a articolelor: 1 mai 2018
Responsabil număr: Conf. univ. dr. Mariana Boca
mariana_boca_ro@yahoo.com


  • Cuvântul memorie este un exemplu de plurisemantism care își are originea în ambiguitatea genului: memoria rămâne o facultate a ființelor care le permite să rețină fapte, emoții, gânduri, idei, imagini, cuvinte, sunete, cifre și litere, și are ca antonim uitarea, o altă facultate, cel puțin la fel de importantă ca memoria. Studiile literare, aproape invariabil, construiesc analize ale discursurilor și narațiunilor având memoria în centrul cercetării lor, asimilând-o urmelor, reperelor, non-uitării (a se vedea numărul "Memorie, memorii" al revistei Centru de Cercetare Text / Istorie, Universitatea din Cergy-Pontoise, 1998).
  • După Henri Bergson și Marcel Proust se vorbește despre memoria voluntară și memoria involuntară. Iar Mikhail Bakhtin introduce conceptul de cronotop, sub influența teoriei relativității a lui Einstein, pentru a marca legătura dintre timp, spațiu și istoria din care ia naștere memoria identitară a individului: „În cronotopul artei literare are loc fuziunea semnelor spațiale și temporale într-un întreg inteligibil și concret. Aici, timpul se condensează, devine compact, vizibil pentru artă, în timp ce spațiul se intensifică, se adâncește în mișcarea timpului, a subiectului, a istoriei ...” (Mikhail Bakhtine, Estetica și teoria romanului, Gallimard, 1978, p.237).
  • Memoria este un fenomen al interiorității care dezvăluie dinamica și fluiditatea ființei, dar și a lumii pe care ea o construiește, în timp ce este construită de evenimente, gânduri, cuvinte. Memoria traduce timpul și istoria în termenii minții omului. De aceea reprezentările (sociale) dezvoltă locuri mentale care așază memoria într-un spațiu al minții, cu ierarhii și raporturi de tipul centru-periferie în permanentă mișcare și (re)formulare internă. Memoria dobândește sens prin conștiinței. Ea se manifestă în discurs, iar discursul se textualizează. Există, prin urmare, o memorie a autorului care produce discursul, unde se reflectă întreaga realitate în care el se mișcă, și o memorie a discursului/textului pe care el îl produce, unde se proiectează fragmentar și selectiv memoria sa proprie. În memoria textului există întotdeauna o direcție, un orizont ne-inocent dat de conștiința autorului și de modul în care el fabrică conștiințele textualizate.
  • Științele limbii au fost interesate de tulburările de limbaj, punând în opoziție memoria cu afazia (de exemplu, Jakobson, în anii 1960, a prevăzut puterea limbajului de a fi dobândit, dar și pierdut). Noam Chomsky contrazice opinia conform căreia comportamentul și memoria ar fi esențiale în producerea limbajului, punând accent pe creativitatea vorbitorilor. Un test de memorie ar fi un instrument pus la dispoziția psiholingviștilor, pentru a situa foarte precis în timp diverse operațiuni. Memoria vs. percepția vs. producția de limbaj sunt cei trei termeni care interesează psiholingvistica.
  • Dominique Mangueneau (2002, Dicționar de analiză a discursului, pp. 371-372) definește memoria discursivă în termenii relațiilor sale cu "textul", "interdiscursul" și "conservarea": "Se vorbește uneori de memorie discursivă pentru a ține cont de creșterea progresivă a cunoștințelor împărtășite de interlocutori în timpul unui schimb. Acest lucru este privilegiat de anaforă". Contextul este văzut azi ca "fenomen eminamente al memoriei", o realitate cognitivă în perspectivă lingvistică sau extralingvistică (Georges Kleiber, "Context, interpretare și memorie: abordare standard vs. abordare cognitivă", Limba franceză, 1994, pp 103, 9-22).
  • De asemenea, putem vorbi despre o memorie intratextuală, după Maingueneau, unde un discurs oarecare se referă la un altul, anterior. Cuplul terminologic memorie externă/memoria internă caracterizează orice formație discursivă: "Discursul se bazează pe o Tradiție, dar creează treptat propria tradiție. Aici, memoria nu este psihologică, ea face un întreg cu modul de existență al fiecărei formații discursive [...]".
  • Sophie Moirand (1999, Indiciile Dialogice ale Contextualizării în Presa cotidiană", Caiete de praxematică, 33, Universitatea Montpellier III, pp. 145-184) vorbește despre memoria interdiscursivă", «din formulele recurente care, în mod necesar, aparțin discursurilor anterioare și care, operând sub regimul aluziei, participă la interpretarea acestor evenimente "(173).
  • P. Charaudeau, (2000, "De la competența socială în comunicare la competența în discurs", Didactica limbilor romanice: dezvoltarea competențelor la nivelul elevilor, Louvain-la-Neuve, De Boeck-Duculot, 41-54) distinge o memorie a discursurilor, care formează comunități discursive; o memorie a situațiilor de comunicare, care formează comunități comunicaționale și o memorie a formelor, care formează comunități semiologice. Relația dintre discurs și memorie depinde de tipul discursului (scris/oral, mediatic/literar, juridic/istoric), astfel încât aceasta poate fi perimabilă/permanentă.
  • Jean Pruvost (1999, "Memoria limbilor, jocurile de enunțare și antonimie la Sembène Ousmane", Memorie, memorii, Centrul de Cercetare Text/Istorie, Universitatea din Cergy-Pontoise) selectează elemente ale textelor-traducerile ediției care ar putea intra în spațiul instrumentelor de memorare textuală: notele de subsol, notele de traducere, notele explicative, notele de tip metalingvistic, notele de însoțire ale cititorului, parantezele lingvistice, enciclopedice și literare ...



 

Call for papers
Anadiss nr. 25
Text, Discourse and Memory

Deadline for paper submission: 1st of May 2018
Caretaker for this number: Associate Professor PhD Mariana Boca
mariana_boca_ro@yahoo.com

  • The word memory is an example of plurisemantism which originates within the ambiguity of the genre: memory remains a faculty of beings that allows them to memorize facts, emotions, thoughts, ideas, images, words, sounds, figures and letters, and has as an antonym forgetfulness, another faculty, at least as important as memory. Almost invariably, literary studies build analysis of discourses and narrations with memory at their research core, assimilating it to the traces, to the landmarks, to the non-forgetfulness (see the volume "Mémoire, mémoires" of the journal Centre de Recherche Texte/Histoire, Cergy-Pontoise University, 1998).
  • After the epoch of Henri Bergson and Marcel Proust we may say that we deal with notions such as voluntary and involuntary memory, whilst Mikhail Bakhtin introduces the concept of chronotope, as he is influenced by Einstein's theory of relativity, created in order to mark the connection between the time, the space and the history where forms the memory of the individual's identity : ''It is within the chronotope of literary art that the spatial and temporal elements fusions within an intelligible and concrete whole. Here times condenses, it becomes compact, visible for art, whilst space intensifies, deepening within the movement of time, of the subject, of history ... '' (o.t. Mikhail Bakhtine, Esthétique et théorie du roman, Gallimard, 1978, p.237)
  • Memory represents a phenomenon of the interiority, which reveals the dynamics and the fluidity of the being but also the one of the world that he/she constructs, as it is composed of events, thoughts, words. Memory translates history and time in the language of human mind. Therefore, the (social) representations develop mental places that replace memory within a space of the mind, with hierarchies and continuously moving and internal (re)formulation centre-margins type connections. Memory achieves meaning through consciousness. Memory manifests within the discourse and the discourse textualizes itself. Thus, there exists a memory of the author that produces the discourse where is reflected the entire reality where he/she moves, and a memory of the discourse/text that he/she produces, where his/her own memory is projected selectively and fragmentary. There exists always in the memory of the text a direction, an un-innocent horizon given by the author's consciousness and of the mode in which he/she fabricates the textualized consciousness.
  • Language sciences have shown an interest in the language disorder, opposing memory and aphasia (for i.e., Jakobson in the '60s, has predicted the power of language to be achieved but also lost). Noam Chomsky contradicts the opinion stating that behavior and memory would be essential in the production of language, emphasizing on the speakers' creativity. A memory test would be an instrument at the hand of psycholinguists in order to precisely situate in time diverse operations. Memory vs. perception vs. production of language are the three terms that psycholinguistic is interested in.
  • Dominique Mangueneau (2002, Dictionnaire d'analyse du discours, pp. 371-372) defines discursive memory in the terms of its relations to the "text", the "interdiscourse" and the "conservation": "We sometimes speak about a discursive memory in order to take into account the progressive growing of the knowledge shared by the interlocutors during an exchange. This fact is privileged by anaphora. The context is seen nowadays as an 'absolute phenomenon of memory', a cognitive reality in linguistic or extralinguistic perspective.'' (o. t. Georges Kleiber, "Contexte, interprétation et mémoire: approche standard vs. approche cognitive", Langue française, 1994, pp 103, 9-22).
  • In Maingueneau's opinion, we can also talk about an intratextual memory, where one discourse refers to another, which is anterior. The terminological couple external/internal memory characterizes any discursive information: "Discourse is based on a certain Tradition, yet it creates progressively its own tradition. Here, memory is not psychological, it realizes a whole with the mode of existence of each discursive unity [...] ".
  • Sophie Moirand (1999, ''Les indices dialogique de contextualisation dans la presse ordinaire", Cahiers de praxematique, 33, University Montpellier III, pp. 145-184) speaks about the inter-discursive memory, «out of the recurrent formulas which, necessarily belong to the anterior discourses and which, as operating under the regime of allusion, participate to the interpretation of these"(o.t. 173).
  • P. Charaudeau, (2000, "De la compétence sociale de communication aux compétences de discours'', Didactique des langues romanes: le développement des compétences chez l'apprenant, Louvain-la-Neuve, De Boeck-Duculot, 41-54) distinguishes a memory of discourses, which forms discursive communities; a memory of communication situations, which forms communicational communities and a memory of forms, which contours semiologic communities The relation between discourse and memory depends on the type of the discourse (written/oral, press/literary, juridical/historical), thus, it can be either perishable or permanent.
  • Jean Pruvost (1999, "Mémoire des langues, jeux d'énonciation et antonymie chez Sembène Ousmane'', Mémoire, mémoires, Centre de recherche Texte/Histoire, University Cergy-Pontoise) selects the elements of the texts − the translations of the edition that could become an instrument of textual memorization: the footnotes, the translation notes, the explanatory notes, the metalinguistic type notes, the notes for the reader, the linguistic, encyclopedic and literary parenthesis ...

 

 

Appel à communications
Anadiss no. 25
Texte, Discours et Mémoire

Termes à respecter: 1er mai 2018
Responsable du nombre: Professeur associé PhD Mariana Boca
mariana_boca_ro@yahoo.com

  • Le mot mémoire constitue une exemple de plurisémantisme qui trouve ses origines dans l'ambigüité du genre: la mémoire reste une faculté des êtres qui leur permet de retenir nombre de faits, d’émotions, de pensées, d’idées, d'images, de mots, de sons, de chiffes ou de lettres, et a comme antonyme l'oubli, une autre faculté, du moins aussi importante que la mémoire. Les études littéraires, presque invariablement, construisent des analyses des discours et des récits ayant la mémoire au centre de leur intérêt d'investigation, en l'assimilant aux traces, aux repères, au non-oubli (voir le numéro „Mémoire, mémoires” de la revue Centre de Recherche Texte/Histoire, Université de Cergy-Pontoise, 1998).
  • Après Henri Bergson et Marcel Proust, on parle de mémoire volontaire et de mémoire involontaire. Et Mikhail Bakhtin introduit le concept du chronotope, sous l'influence de la théorie de la relativité d'Einstein, pour marquer la connexion entre le temps, l'espace et l'histoire d'où naît la mémoire identitaire de l'individu: « Dans le chronotope de l’art littéraire a lieu la fusion des indices spatiaux et temporels en un tout intelligible et concret. Ici, le temps se condense, devient compact, visible pour l’art, tandis que l’espace s’intensifie, s’engouffre dans le mouvement du temps, du sujet, de l’Histoire... » (Mikhail Bakhtine, Esthétique et théorie du roman, Gallimard, 1978, p.237)
  • La mémoire est un phénomène de l’intériorité qui révèle la dynamique et la fluidité de l'être, mais aussi du monde qu'il construit, alors qu'il est construit par des événements, des pensées, des mots. La mémoire traduit le temps et l'histoire dans les termes de l'esprit de l'homme. C'est pourquoi les représentations (sociales) développent des lieux mentaux qui placent la mémoire dans un espace de l'esprit, avec des hiérarchies et des relations de type centre-périphérie en mouvement permanent et en (re)formulation interne. La mémoire acquiert un sens à travers la conscience. Elle se manifeste dans le discours et le discours est textualisé. Il y a donc une mémoire de l'auteur qui produit le discours, où il reflète toute la réalité dans laquelle il se meut, et une mémoire du discours/du texte qu'il produit, où sa mémoire est transposée de manière fragmentaire et sélective. Dans la mémoire du texte, il y a toujours une direction, un horizon non-innocent, donné par la conscience de l'auteur et la manière dont il produit la conscience textualisée.
  • Les sciences du langage se sont intéressées aux troubles du langage, mettant en opposition mémoire et aphasie (par exemple, Jakobson, dans les années 60, laissait entrevoir cette force du langage d'être acquis, mais aussi perdu). Noam Chomsky contredit l'opinion selon laquelle le comportement et la mémoire seraient essentiels dans la production du langage en mettant l'accent sur la créativité des locuteurs. Un teste de mémoire serait un instrument mis à la disposition des psycholinguistes dans le but de situer très précisément dans le temps telle ou telle opération. Mémoire vs. perception vs. production de langage sont les trois termes qui intéressent la psycholinguistique.
  • Dominique Mangueneau (2002, Dictionnaire d'analyse du discours, pp. 371-372) définit la mémoire discursive dans les termes de ses rapports avec le „texte”, l'„interdiscours” et la „conservation”: „On parle parfois de mémoire discursive pour rendre compte de l'accroissement progressif des savoir partagés par les interlocuteurs en cours d'un échange. Cela passe de manière privilégiée par l'anaphore”. Le contexte est vu aujourd'hui en tant que „phénomène éminemment mémoriel”, une réalité cognitive dans la perspective linguistique ou extralinguistique (Georges Kleiber, „Contexte, interprétation et mémoire: approche standard vs. approche cognitive”, Langue française, 1994, pp. 103, 9-22).
  • On peut parler aussi d'une mémoire intratextuelle, selon Maingueneau, où tel discours renvoie à un tel autre, antérieur. Le couple terminologique mémoire externe/mémoire interne caractérise toute formation discursive: „Le discours s'appuie donc sur une Tradition mais crée peu à peu sa propre Tradition. Ici, la mémoire n'est pas psychologique, elle ne fait qu'un avec le mode d'existence de chaque formation discursive [...]”.
  • Sophie Moirand (1999, Les indices dialogique de contextualisation dans la presse ordinaire”, Cahiers de praxematique, 33, Université de Montpellier III, p. 145-184) parle de la mémoire interdiscursive „sur des formulations récurrentes, qui appartiennent forcement à des discours antérieurs, et qui, fonctionnant sous le régime de l'allusion, participent à l'interprétation de ces événements” (p. 173).
  • P. Charaudeau, (2000, „De la compétence sociale de communication aux compétences de discours”, Didactique des langues romanes: le développement des compétences chez l'apprenant, Louvain-la-Neuve, De Boeck-Duculot, 41-54) distingue une mémoire des discours, qui forme des communautés discursives; une mémoire des situations de communication, qui forme des communautés communicationnelles et une mémoire des formes, qui forme des communautés sémiologiques.
    La relation entre les discours et la mémoire dépend du type de discours (écrits/oraux, médiatiques/littéraires, juridiques/historiques), donc elle peut être périmable/permanente.
  • Jean Pruvost (1999, „Mémoire des langues, jeux d'énonciation et antonymie chez Sembène Ousmane”, Mémoire, mémoires, Centre de recherche Texte/Histoire, Université de Cergy-Pontoise) dégage des éléments de textes-traductions d'édition qui pourraient entrer dans l'espace des instruments de mémorisation textuelle: les notes de bas de page, les notes de traduction, les notes d'explication, les notes de type métalinguistique, les notes d'accompagnement du lecteur, les parenthèses linguistiques, encyclopédiques et littéraires...

 

copyright 2018 anadiss